Polițistul si iluzia recunoștinței

Afirmație: există ceva mai rău decât scenariile de reformare a pensiilor militare, așa cum le-au înaintat cei de la Banca Mondială guvernanților români.  

Sunteți la curent cu cele patru scenarii posibile, nu insist. Aveți aici o descriere.

Totuși, o să argumentez că, la Penitenciarul Gherla, această perspectivă poate fi amplificată chiar de angajați. De unii, să zicem, boieri din diferite compartimente, cărora le lipsește decența de a fi oameni, înainte de a fi angajați.

Dacă la mică distanță, la Penitenciarul Spital Dej, polițiștii de penitenciare se comportă colegial și se sprijină unii pe alții, chiar dacă nici ei nu au aceste ,,atribuțiuni în fișa postului”, la noi a dispărut acest simțământ. Am încetat să mai fim colegi și am uitat că suntem o echipă care poate avea rezultate, doar dacă toți trag în aceeași direcție, dacă suntem uniți și, bineînțeles, competenți. Toți. De la vârf la bază.

La Gherla a devenit obișnuit ca un angajat care urmează să se pensioneze după 25 sau 27 de ani de serviciu să fie tratat fără respect de unitate. Cultura organizațională, dezvoltată de Penitenciarul Gherla azi, generează concluzia că după ce ți-ai sacrificat familia, timpul și energia și ai fost la dispoziția angajatorului, practic tot timpul, la finalul carierei ești tratat ca un nimic. Li s-a întâmplat multora în ultima vreme, indiferent dacă au fost geniali, buni sau mai slabi în activitatea lor. La finalul carierei, Penitenciarul Gherla i-a tratat pe toți la fel și i-a ,,aruncat” în pensie, uitând să adreseze un banal mulțumesc unor angajați care au trecut prin încercări dificile. Vorbim de perioada în care personalul nu beneficia de nimic din ceea ce azi pare firesc. Nici chirie sau plata ratelor la locuință, nici decont de transport, nici vouchere de vacanță, nici decont pentru ochelari, nici deconturi pentru medicamente, nimic. Vorbim de peste 300 de ore lucrate pe lună, fără să fie plătită nicio oră suplimentară, vorbim de condiții de cele mai multe ori mizerabile, de escorte de 12 ore zilnic, 6 zile pe săptămână în cel mai crunt frig sau căldură. Vorbim de era berolinelor, a camioanelor și a mașinilor prin care se vedea asfaltul prin podea, pentru cine a văzut vreodată așa ceva.

Asta se întâmpla acum 25 – 27 de ani. Asta au trăit angajații care azi sunt tratați ca nimicuri. De aceea acel mulțumesc este fundamental nu banal.

Să nu uităm că sindicatele au obținut toate beneficiile care fac încă atractivă această meserie azi. Angajatorul nu a oferit nimic de la sine. El doar s-a conformat și s-a supus presiunii progresului și presiunii noastre.

Dar, să revin la cultura organizațională: ea se referă la gândire, atitudini, convingeri și norme care există într-o organizație. Ce promovează ea în Penitenciarul Gherla? Ce imagine proiectăm noi în societate, de vreme ce comportamentul nostru, unii față de alții, este indiferent, refractar, antagonic chiar? Cum este posibil să nu mai avem în noi urma de umanitate care să ne permită să sprijinim un coleg, care suferă de o boală incurabilă, să ia decizia corectă înainte de pensionare. Dupa 22 de ani în operativ. Sau cum se poate ca, după 27 de ani de serviciu să ceri sfatul unui contabil și să fii apostrofat și umilit pentru că ți-ai permis să îndrăznești! Unde era acel contabil acum 27 de ani, atunci când ușa de acces în Pav. 1 era înghețată și din albastră se transformase în alb, permițând frigului să îți transforme serviciul de noapte într-un coșmar.

Este anormal pentru o instituție publică să derapeze în asemenea măsură, iar noi să ne complacem și s-o ignorăm. Este o deficiență cronică și nu este vorba nicidecum despre fișa postului, ci despre noțiuni elementare de bun simț, asimilate în primii ani ai vieții. Nu încalci fișa postului ajutând un coleg la nevoie. Nici nu vei petrece sute de ore în plus la serviciu ca în perioada pe care am amintit-o, sacrificând câteva minute, ore chiar, pentru a ajuta un coleg în nevoie.

O să pară un clișeu, dar încă o dată semnalăm că întreaga responsabilitate aparține compartimentului managerial, acolo unde liderii nu înțeleg să acționeze, astfel încât, convergența să fie direcția compartimentelor din unitate.

Pentru că ignoranța, indolența, chiar dușmănia de azi nu au ce căuta în unitate și vom continua să refuzăm a le accepta.